Înapoi la birou, în mișcare

De multe ori ipohondria mă ia de mână, mă scoate-n lume, suntem prietene la „cataramă”. Pe munte, în parc sau la sală dispare subit. Însă, aici, duc alte lupte interminabile cu mine: Hai că poți! Încă un pas! Dreptul în față! Trebuie să iau „un gât de apă”! Am obosit! Și mă-nvăț răbdătoare.  Adesea e foarte dificil să mă ascult. Eh, și mai greu să fac schimbări în stilul de viață. De fapt, să îmi prioritizez timpul liber, pentru că într-adevăr, tot uit că nimeni nu o să-mi spună: hai, mergi în seara asta și aleargă! Telefonul o să sune…

„Sportul nu construiește caracterul, ci îl dezvăluie”

Mai am doi kilometri și nicio sursă de apă potabilă în jur. Nu contează cât de rapid alerg, tura asta de lac pare fără sfârșit. Gâfâi. Un pas în fața altuia. Încet. Hai că poți ! De genul ăsta sunt toate discuțiile pe care le port, eu cu mine, cât să-mi țin de urât, fie prin Herăstrău, fie prin Tineretului, ori de câte ori las skaterii în detrimentul adidașilor. Și partea cea mai dificilă e că atunci când alergi trebuie să te înarmezi cu o doză sănătoasă de: RĂBDARE. Fără un playlist bun nici nu mă scot din casă. E dovedit…