Be bad first

Port discuții interminabile despre Carl Sagan și stele, timp în care-mi imaginez propria stație spațială din cutii de pizza și pornesc în explorarea sistemului solar. Dau peste viață extraterestră, mă lupt cu lasere ultimul răcnet făcute din te miri ce și-ți explic cum, în bucătăria noastră îngustă, e un întreg univers neexplorat încă.

Deschid o sticlă de vin sec, rose, și-mi repet cât de „sănătos” e să murdăresc toate vasele pentru a ne face o ciorbă din rădăcinoase. O vom servi apoi cu o salată de sfeclă roșie și ciuperci pe grill, tu o să aduci hreanul și o să vorbim despre comete sau găuri negre. Și apoi o să-mi miros degetele. Păstârnac, țelină, pătrunjel. Ar trebui să-mi creeze cineva parfumul ăsta și să-l amestece cu mentă și lămâie.

Ori de câte ori te întorci de la muncă, găsești casa întoarsă pe dos. Eu? Aștept cuminte să-mi spui cum l-ai urmărit, printre picături, pe Neil deGrasse Tyson, pentru ca apoi să-ți citesc cu voce tare câteva capitole din ultima carte pe care mi-am cumpărat-o. Pe fundal îl avem pe Bowie cu Life on Mars. Și e al naibii de bine.

Înainte, nu scoteam ce-i mai bun unul din celălalt. Ne lipsea ceva, sau poate, și mai bine, clișeic, cineva. Eu eram la un capăt de lume și continuam să mă autosabotez pe orice plan, iar tu, la un altul. Citeam mult, scriam prost și beam suficient. Dar vorbim de adolescență, e plină de teribiliști care se joacă de-a fericirea. Toate viciile astea te țin ocupat și te învață sociabil. Bine că scapi repede.

Povesteam cu o prietenă recent, că nu ne-am cunoscut tocmai în perioadele noastre de glorie. Pe atunci, eu – preocupată cu stagnări, ea-n explorări. Noroc „că peste ani”. Însă dacă n-aș fi venit la pachet cu sutele de decizii proaste, cu vise neaduse la stadiu realizabil și fără o idee prea clară asupra viitorului, lucrurile ar fi stat diferit. (Uneori, mă tem să fi stat altfel.)

Totuși, dacă s-ar fi inventat vreo mașinărie a timpului și aș avea cum să revin la mine la, să zicem, 16 ani, m-aș certa un pic. Mi-aș reproșa că sunt cam egoistă, ușor sălbatică și mi-aș recomanda să nu fug de oamenii care țin la mine. Eventual, să am, poate, mai multă încredere în propria persoană, să mulțumesc mai mult, pentru că nu ni se cuvinte totul, să iert mai repede și să nu mă apuc de Comedia Umană, pentru că nu e stilul meu, oricât ai judeca. ”Ah, și draga mea… Îți amintești toate scenariile alea pe care ți le făceai și în care ajungeai să crezi privind absolut orice acțiune (a oricui) și care nu s-a petrecut niciodată? Te jucai cam mult cu tine. Mintea ta se juca.”

Dacă nu Skins (UK), atunci Shameless e unul dintre serialele mele preferate. Și nu pentru că mi s-a luat de Gossip Girls, adică de producțiile alea în care povestea se învârte în jurul unor personaje super bogate. Empatizez foarte bine cu Serena și Blair, dar și cu Fiona și Lip Gallagher. Și să fim serioși, chiar o să le găsim trăsături comune, dacă am vrea să facem asta. Serialul ăsta vine ca un duș rece într-o zi caniculară. Îți amintește că nu trebuie să iei totul de-a gata. Că nu există egalitate, iar dovada e evidentă: unii se nasc în familii înstărite, alții nu au șansa asta. Iar cei din urmă vor munci înzecit, față de ceilalți, să ajungă acolo unde și-au propus.

Cu toate că în Shameless personajele sunt pline de defecte, ele te învață să fii loial, să speri și să spui de cele mai multe ori adevărul. Și, poate că cel mai important lucru e că te vei surprinde gândind că „nu există omul rău și omul bun”, ci important este de partea cui privești situația. (Implicit, cunoști cauza. ) Oricum, viața? E despre învățări, călătorii, acceptări și descoperiri.

 

Lucrez în presă. Am colaborat cu Bursa, Business Cover și Forbes, iar în prezent scriu pentru Capital. Totodată, semnez și în revista semnebune.ro și pe leadersreunited.com. Am studiat filosofia, sunt pasionată de știință, beletristică, distribuții Linux și programare. Pentru detalii, vă stau la dispoziție pe bianca@aicisescrie.ro.

Leave a Reply