It’s sad and it’s sweet and I knew it complete

Aș putea să reascult de sute de ori Piano Man a lui Billy Joel, fără să mă satur. „Can you play me a memory/I’m not sure how it goes/ but it’s sad and it’s sweet and I knew it complete”. O piesă care se joacă cu amintirile și simțămintele mele.

M-ai învățat ABC-ul. Să-mi fac „culcuș” în copaci, să mușc cu poftă din mere. Când mi-ai adus măcriș și pătrunjel, mi-ai stârnit interesul pentru lume. Mărul galben din fundul grădinii, fragii și zmeurii, căpșunii și cireșii, murii și vișinii, pe toți i-am descoperit prin glasul și ochii tăi. Gândacii de Colorado de pe frunzele cartofilor din Cornet, ciupercile pădurilor, prunii din Turcina, broaștele din băltoci și toate troițele în care așteptam să treacă ploaia. Parcă fac, acum, parte din copilăria altcuiva.

Îmi amintesc când am mers la prima nuntă din viața mea și Izabela a Nuței mi s-a părut că e o zână, de-adevăratelea.

Tot tu m-ai învățat să scriu și să citesc. Să plâng cu Colț Alb la piept, să adorm, ușor, pe Fram, ursul polar. Să ascult liniștea, s-o fac creativă și, să-mi placă toate culorile. Mi-ai arătat că nu trebuie să-mi fie frică de singurătate, ci, mai degrabă, s-o privesc ca pe un prieten drag.

Știai toate poveștile din lume, pe de rost, și, dintre toate, m-ai fermecat cu Soacra cu trei nurori, Fata babei și fata moșului, Sarea în Bucate și Prâslea cel voinic și merele de aur. Iar eu, de fiecare data mă imaginam personajul principal, care se alegea cu cel mai bun destin.

Mușețel, sunătoare, izmă, coada șoricelului, lumânărică, pătlagină. Plantele astea fac bine și la suflet. Pe toate le știu de la tine.

M-ai învățat tristețe și bucurie. Pe rând și în altă ordine. Voioșia cu care ne coceai plăcintele cu mere, țuica fiartă cu care-ți serveai musafirii, și-n care, pe furiș, înmuiam covrigul. De toate mi-e dor.

Când urmau pomenile la noi, se adunau oamenii și, în fundul curții se instalau becuri, că noaptea se zvonea lungă. Pentru noi, cei mici, era prilej de bucurie, stăteam treji mai mult timp. Acum, că scriu despre asta, parcă simt mirosul ăla de varză călită din an în an. După ce-ai plecat, n-am mai mers la pomeni, nu mi s-a mai părut bună coliva și am ocolit cât am putut locurile care n-au sens fără tine.

Atunci, nu am plâns deloc. Ci mult timp, după. Și-ntr-un final am încetat din nou, când mi-am dat seama că tu continui să exiști prin proprie absență. Mi te amintesc pe din afară, râzând, plângând, citind, croșetând. Aveai puteri magice. Prin viu grai transformai fiecare expresie din teancul de fotografii alb-negru în destinele unor oameni pe care, îmi dădeai impresia, că-I știu de dinainte să mă nasc. „Și ăsta cine e, mamaie? Și ce făcea? Și de ce nu a ales altceva? Și cum l-ai cunoscut? De ce?”, tot repetam. Credeam că e cel mai cumplit lucru, ca unul dintre bunicii cu care ai crescut să se ducă. Atunci, când ajungi și la ultimul, o parte din trecut dispare, o generație e deja digerată de timp. Dar lucrurile merg mai departe și am învățat că nu trebuie să ne temem. Că toți oamenii pe care i-am cunoscut și pe care i-am iubit au existat, pe măsură ce ne amintim de ei.

Lucrez în presă. Am colaborat cu Bursa, Business Cover și Forbes, iar în prezent scriu pentru Capital. Totodată, semnez și în revista semnebune.ro și pe leadersreunited.com. Am studiat filosofia, sunt pasionată de știință, beletristică, distribuții Linux și programare. Pentru detalii, vă stau la dispoziție pe bianca@aicisescrie.ro.

Leave a Reply